Foc

Dacă mă întrebi care este momentul meu de linişte absolută, de detaşare completă, de meditaţie, de comuniune, am să răspund simplu: privind focul. Un foc de tabără? Poate, dar mult mai degrabă focul de la soba din casa părintească sau a bunicilor.

Coregrafia perpetuu inedită a flăcărilor, supuse totuși legilor fizicii: în sus, mereu în sus, forța distructivă latentă dar și sentimentul de pace, împăcare, confort, leagăn de civilizație, criminal în masă și prieten fidel… focul m-a fascinat întotdeauna. Vaietul lemnelor sacrificate pe altarul căldurii noastre, palida și periculoasa pâlpâire a cărbunilor prevestitori ai sfârșitului, banala reacție chimică ce ne-a îndrumat evoluția ancestrală, aura albastră a flăcăruilor ce dansează, satanic și divin deopotrivă, îmi induc o stare de calm cum nu pot obține altfel.

Îmi aprind o țigară. Chiar și flacăra unei brichete te poate face să meditezi.