Foc

Dacă mă întrebi care este momentul meu de linişte absolută, de detaşare completă, de meditaţie, de comuniune, am să răspund simplu: privind focul. Un foc de tabără? Poate, dar mult mai degrabă focul de la soba din casa părintească sau a bunicilor.

Coregrafia perpetuu inedită a flăcărilor, supuse totuși legilor fizicii: în sus, mereu în sus, forța distructivă latentă dar și sentimentul de pace, împăcare, confort, leagăn de civilizație, criminal în masă și prieten fidel… focul m-a fascinat întotdeauna. Vaietul lemnelor sacrificate pe altarul căldurii noastre, palida și periculoasa pâlpâire a cărbunilor prevestitori ai sfârșitului, banala reacție chimică ce ne-a îndrumat evoluția ancestrală, aura albastră a flăcăruilor ce dansează, satanic și divin deopotrivă, îmi induc o stare de calm cum nu pot obține altfel.

Îmi aprind o țigară. Chiar și flacăra unei brichete te poate face să meditezi.

Escape

Cine te îndeamnă să mergi mai departe, să lași în urmă trecutul, să nu privești înapoi, să te scuturi, să te îmbărbătezi, să te liniștești, să ștergi cu buretele, să-ți vezi de tine, să nu te mai gândești, probabil că a avut o viață anostă, monotonă și fără momente de cumpănă.

Realitățile, momentele grele ne definesc personalitatea, iar amintirile și experiențele, de orice natură, ne formează caracterul. Dacă am începe o filă imaculată a vieții, rupând cu nepăsare capitolele citite până acum, ne-am pierde esența umană. Da, e adevărat, felul în care gestionezi emoțional dramele prin care treci, puterea pe care o cauți în ultimele resurse ale eu-lui tău te ridică sau te coboară în ochi celorlați, atrag mila, compasiunea sau disprețul. Însă nu poți trece peste orice, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Prefer să simt, să râd, să plâng, să-mi amintesc cu duioșie sau furie momentele importante din existența mea. Pentru că la un moment dat, amintirile – frumoase sau nu – vor fi tot ce am acumulat.

Nu înseamnă că cedez sau nu merg înainte. Mai am doar de disecat, plin de sarcasm, câteva cadavre emoționale. După autopsia lor, nu voi renaște ca pasărea Phoenix, dar măcar voi fi scuturat cenușa de pe carcasa peticită a sufletului meu. Depinde doar de mine.

Revenind la prietenii sfătoși, bine intenționați de altfel, mi-am amintit o poantă:

Un țăran își pierde nevasta și vaca într-un incendiu. Se plânge unui prieten: – Toată lumea mă sfătuiește s-o iau pe cutare, că e vădană, sau pe cutare, că e fată bună, dar nu vine niciunul să zică “Na, mă, și ție o vacă!

Soare cu dinți afară.

Dimineață de luni

În bucătărie miroase a cafea proaspăt dată în foc. Sunt consumator de cafea la ibric, recunosc, chiar dacă asta necesită un strop de atenție mărită la primele ore ale dimineții. Nu mi s-a mai întâmplat de mult, dar azi am comis-o, aragazul meu arată ca și cum ar sângera zaț fierbinte prin toți porii.

Dimineața e mohorâtă, nu mai e gerul din ultima vreme, dar cerul acoperit și apăsător nu încântă mai deloc. Privesc prin fumul de țigară cum un minibuldozer Bobcat mută un troian dintr-o parte în alta ca să elibereze tomberoanele de gunoi, zăpada bate deja spre griul cenușiu care strică tot farmecul iernii în zonele urbane. Urmează bălți, stropi pe haine, țurțuri periculoși, depresie hibernală și dor de primăvară. Am toate motivele să nu mă mobilizez spre cotidian, cu toată siguranța pe care o dă rutina.

Dușul mă mai ajută puțin, doar puțin. Bărbieritul ritual  pare să-mi mai arunce un strop de lumină pe față, dar cearcănele mă contrazic. Toate deciziile pe care le-am luat, hotărât să schimb ceva, se evaporă ca și aburul din baie, estompând oglinda. La naiba, e luni, nu e o zi bună pentru noi începuturi! Și nici să dai bani, din câte se spune…

Știri, știri, gunoi, dezinformare, demonstrația de aseară ori e elogiată excesiv, ori e catalogată imbecil drept mineriadă sau mai știu eu ce. Nu am chef nici de politică azi, așa ca-i dau naibii pe toți și mă gândesc cu ce tragere de inimă mă duc la serviciu azi. Că n-am.

Cenușiu blogul ăsta.  Singura culoare disponibilă.

Carte vs. film

Rareori ecranizările se ridică măcar la nivelul cărții după care au fost realizate.

Citești o carte. Frumusețea cititului este că imaginația debordează, fiecare își creează într-un mod personal chipurile personajelor, locurile, acțiunea, făcând unică acea carte într-o mie de moduri. Am fost dezamăgit mai mereu văzând o ecranizare, pentru că actorii nu semănau de fel cu imaginea pe care mi-o pictasem mental despre personajele din carte, într-un mod subiectiv desigur, dar care mă determinase să ador lectura.

Când vezi filmul, dacă nu e o adaptare inspirată, totul pare anost iar replicile care îți merseseră la inimă în timp ce citeai cartea ți se par ridicole sau terne, cel mult. Citind Contele de Monte Cristo, de fiecare dată simt o lacrimă în colțul ochiului când abatele Faria îi deslușeste lui Edmond adevărata fața a încarcerării lui: – Biet nebun, era tatăl lui! În film (filme, de fapt), replica asta trece pe lângă mine neinteresantă, ca un fapt divers.

Kubrick a ecranizat Shining după Stephen King într-o manieră aparte, fără să urmeze neabătut litera cărții. Beneficiind desigur și de jocul magistral al lui Jack Nicholson, a reușit să facă unul dintre filmele mele preferate, printre puținele pe care le consider a fi pe măsura cărții. A fost dat în judecată de King, asta e viața, și varianta apărută mult mai târziu, urmând fără crâcnire textul cărții, e un fiasco total în opinia mea.

Cam același lucru s-a întâmplat și in cazul Dune de Frank Herbert. Filmul regizat de Linch, ciudat dar interesant, mi se pare a fi mult mai bun decât varianta cu un Paul blond (pff, era brunet în carte) și cu o fața absolut ștearsă, cu replici spuse monoton, o palidă imagine a minunățiilor descrise în carte. Dezolant.

Am revăzut de curând Total Recall (varianta cu Colin Farell, nu cea cu Schwartzy) și mi-a revenit în minte deliciul literar care a însemnat pentru mine Ne putem aminti totul pentru dumneavoastră de Philip K. Dick. De aici ideea blogului.

Așa că vă îndemn la lectură și mai rar la vizionare plăcută.

Seara de whist

E sâmbătă seara, planuri nu mi-am făcut, cum de altfel nu-mi mai fac de multă vreme, m-am izolat într-o semi-hibernare emoțională și socială. Telefonul prietenului meu mă scoate însă din amorțeală, avem seară de whist. Serile astea cuminți (pot să le spun nopți albe de-a binelea) au devenit un soi de ritual de exorcizare a tensiunii induse de monotonul casă-serviciu.

Accept cu plăcere, deși gerul de afară nu mă îmbie să mai scot nasul la aer. Cumpăr o sticlă de vin și, la rugămintea Ioanei, logodnica prietenului meu, un pachet de țigări. Cum le-am uitat acasă pe ale mele, îmi iau și mie. Vârsta, deh!

Sticla de vin e doar aperitivul, continuăm cu whisky si bere, nu ne încurcăm. Jocul în sine e doar un pretext, cu toate că prietenul meu Radu face de fiecare dată o competiție de genul “nu contează pe ce loc ies eu, scopul e să fie Adi sub mine în clasament“. Adversitatea asta amicală ne ține în priză, cel puțin în primele două jocuri (scor 1:1 între noi doi, fac față cu brio).

Râdem. Foarte mult și asta îmi destinde supapele emoționale mult prea încărcate. Al patrulea jucător, să-i spunem Andi (în afară de al meu, am folosit nume fictive, dar nu asta e important), prieten bun cu Ioana și – prin empatie – și cu noi, e de data asta ținta nenumăratelor glume ce se aruncă peste masă. Radu și cu mine ne-am întrebat de multe ori dacă e gay. Comportamentul lui afectat, faptul că nu a pomenit niciodată de vreo relație fizică hetero, autoironiile abundente cu care se flagelează de fiecare dată în privința asta, fără să facă în vreun fel lumină asupra orientarii lui sexuale, păstrând totul la nivel de glumă perpetuă, ne ține în continuare în ceață.

Nu că ar avea importanță, nu s-a pus niciodată problema unui flirt adevărat față de noi, bărbații din jurul mesei de joc. Radu, care și el e plin de contradicții și are un sistem de valori foarte rigid, e contra homosexualilor, am avut o dată vreme de vreo cinci ore (și trei sticle de vin) o discuție foarte aprinsă care nu a convins pe niciunul dintre noi să-și schimbe părerea. Eu îl înțep cu vechea glumă că dacă e așa pornit contra lor, e clar că e un homosexual latent (vezi American Beauty). Cu toate astea, Andi este considerat de-al casei și e clar că Radu îl simpatizează. Asta e una din contradicțiile de care pomeneam.

Spre finalul ultimei partidei, reîncep glumele. Au un pat liber pe care, inevitabil, ar trebui să-l împart cu Andi. Suntem toți obosiți și epuizați, ghiftuiți cu pizza și bere, dar Andi și cu mine ne întrecem în apropouri mai mult sau mai puțin subtile în privința nopții fierbinți care ne așteaptă.

Cum tot nu sunt lămurit în privința lui, chem un taxi.

Începuturi

De multă vreme încerc să aștern (era să zic pe hârtie) în spațiul virtual puzderia de gânduri și trăiri care-mi bântuie cerebelul și de cele mai multe ori nu mă lasă să dorm.

Pentru mine scrisul este singura eliberare, descătușare, liniștire și furnizor de adrenalină în același timp. Așa că voi da urmare îndemnurilor prietenilor mei care mi-au cerut în repetate rânduri să nu mă las pe tânjală și să descriu viața, așa cum o văd eu, fără contenire și într-un ritm ceva mai alert.

Acesta nu este un blog propriu-zis, ci doar un salut.